Incepem, asadar, seria punerii sub lumina reflectoarelor a trupelor care ne marchează într-un mod plăcut auzul. Voi încerca să fiu cât mai subiectiv posibil, înfrângându-mi astfel temerea de mic de a îmi exprima gândurile şi ideile în scris. Lăsându-mi la o parte, aşadar, frustrările voi începe cu o formaţie pe care o ştiu de mic copil, Fire Club cutreieram, 311 pe numele său (sau pe cifrele sale). Deşi niciodată nu am fost fan al punk-raggae-pop-ska-ului, acest gen de rock de vară, de plajă, după cum inspirat îl denumea un bun amic, m-a atras prin seninătatea şi simplitatea mesajului muzical, întotdeana binedispunându-mă. Puţine lucruri pot fi mai frumoase ca o plimbare prin oraşul însorit, la pas cu şlapii în picioare, pantalonii 3/4, un tricou/cămaşă vesel/ă, cu ochelarii de soare şi cu căştile de la player acoperind civilizaţia brutală înconjurătoare, transpunându-te direct pe o plajă din L.A...
De câteva zile am pus mâna (sau mouse-ul) pe ultimul album 311, numit UPLIFTER, album apărut pe 2 iunie, fiind al nouălea album de studio şi venit după o pauză de trei ani a celor cinci magnifici din Omaha, L.A.. A-propos, în ordinea numerelor de pe şorturi, aceştia sunt:
* Nick Hexum - Vocal, Rhythm Guitar, Programming (1989 - prezent)
* Doug "SA" Martinez - Vocal, Turntables, DJ (1992 - prezent)
* Tim Mahoney - Lead Guitar (1991 - prezent)
* Aaron "P-Nut" Wills – Chitară bass (1989 - prezent)
* Chad Sexton - Drums, Programming, Percussion (1989 - prezent)
Albumul a fost produs de Bob Rock, multpreacunoscutul producător care a stat la baza succeselor multor formaţii şi artişti de renume universal, cum ar fi Metallica (Black Album, Load, ReLoad, Garange Inc, St.Anger), Motley Crue (Dr Feelgood), Bon Jovi (Slippery When Wet, Keep the Faith), Skid Row (Subhuman Race), The Cult (Beyond Good and Evil), Lostprophets ( Liberation Transmission) şi (cam) multe altele.
După cum şi titlul sugerează, UPLIFTER-ul este un 'înălţător' amestec de colecţie rock cu raggae, hip-hop, dance-hall, funk, în stilul deja brand-uit 311.
Raggae-ul este accentuat pe "Mix It Up", tonurile aşa-zise de marimba aduc "My heart sings" pe aceeaşi linie cu romanticul universal "Amber", în "Golden Sunlight" Tim “rupe” tonalităţile orientale. Chitara se simte cel mai bine pe "India Ink", probabil următorul lor single. Primul single ieşit la lumină, posibil considerat cea mai bună piesă de pe album, este "Hey You", unde se vede cel mai bine "injecţia" administrată de Bob Rock.
Bineînţeles, se văd şi unele lacune: multe cântece au fost scrise pentru o audienţă mai juvenilă şi trimiţând neîncetat un mesaj pozitiv, versurile nu sunt întotdeauna cele mai deştepte sau cele mai şlefuite şi nu mereu “miros” a poezie. Dar până la urmă, cât de importante sunt versurile în acest gen muzical, mai ales dacă eşti contemporan cu PokerFace sau cu Akon?
Ediţia de lux a albumului include şi un DVD documentar, "The Road to 311 Day", regizat de Wayne Price. Documentarul, incluzând interviuri, scene inedite din backstage cât şi nişte filmări luate din live-uri, urmăreşte trupa cât şi fanii în săptămâna premergătoare concertului 311 din New Orleans, din 2008.
Finalul acestui succint comentariu muzical cuprinde mai jos piesele ce se pot găsi pe acest album:
1. Daisy Cutter
2. Get Down
3. Golden Sunlight
4. Hey You
5. I Like The Way
6. India Ink
7. It's Alright
8. Jackpot
9. Mix It Up
10. My Heart Sings
11. Never Ending Summer
12. Something Out Of Nothing
13. Too Much Too Fast
14. Two Drops In The Ocean
Nu credeam vreodată că o să pot zice că îmi place 311 sau că o să recomand cuiva să asculte măcar unul dintre albumele lor. Dar iată, o fac acum, când vremea e propice muzicii! Exact cum mi-a fost “prezis” de curând de către o amică: “Păi, Mircio, evoluţie se numeşte”! Ceea ce vă doresc şi vouă!
M*
Life is just blah, blah, blah.
You hope for Blah, and sometimes you find it, but mostly it's blah. And waiting for blah. And hoping you were right about the blahs you made. And then, just when you think you've got the whole blah damn thing figured out, and you're surrounded by the ones you blah, death shows up.
And blah, blah, blah.
60 de ani, o picatura de istorie...
14 mai 1948 nu este ziua in care a luat fiinta un moft. Acea zi nu a fost momentul in care un petic alb si unul rosu au fost cusute impreuna pe un steag ce urma sa faca umbra Gropii lui Ouatu, adunand astfel copiii din cartier.
Dinamo nu a aparut ca un „schit” pentru sportivii sihastri. Precum odinioara sageata trasa de Stefan cel Mare se infigea in locul unde voievodul a decretat: „Aici va fi Putna”, tot astfel, pe bulevardul purtand numele marelui inaintas, urmasii urmasilor lui au stabilit locul unde, pentru generatiile care aveau sa urmeze, au decretat: „Aici va fi Dinamo”.
Vorbim de fapt despre menirea cu care acest club a fost infiintat. Despre faptul ca profesia celor care aveau sa poarte acest nume se identifica cu performanta si despre o mentalitate distincta in care viitotul clubului avea sa fie edificat.
Dupa razboi, pe melagurile noastre s-a intrat in „era CS-urilor” – o perioada in care sportul reprezenta un domeniu de real interes pentru stat, singurul capabil sa faca investitii de o asemenea amploare precum cele facute la Dinamo. Ministerul de Interne, la randul sau una dintre cele mai potente institutii din tara, din punct de vedere financiar, a imbratisat „ideea Dinamo”.
Era de fapt o moda a timpurilor, pentru ca de la Urali si pana la Elba numele „Dinamo” impanzise Europa, la fel cum un alt „brat”, ceva mai lung, cuprindea Batranul Continent tot dinspre Urali, insa se intaindea pana la Marea Nordului, oprindu-se abia la Rotterdam – si vorbim aici de „Spartac”… nume care in Romania nu a fost agreat, in dauna sa acceptandu-se insa un alt import si o titulatura cu mult mai stupida pentru un club sportiv - si anume „Casa Centrala a Armatei”…
Dinamo, o moda nascuta dintr-o necesitate, o forma cu un fond ce-i drept relativ, a fost impamantenita in Bucuresti, comasand in amploarea sa structurile „primitive” preexistente. Numim aici Cicanul si Unirea Tricolor (o fosta campioana), daca e sa discutam doar de fotbal si, prin prisma amplorii entitatii sportive care le-a urmat, le alaturam apelativul de „primitive”, pentru ca fara doar si poate, cluburile particulare nu mai puteau exista in aceasta „era a CS-urilor”.
Cu toate acestea, Dinamo de acum 60 de ani nu a pornit la drum triumfal, ci din contra, mai degraba modest! Ironia sortii, daca e sa ne gandim… „branza buna” s-a aflat la inceput in burduf de „caine”… Primul sediu al CS Dinamo a fost, dupa cum spune cartea (Epopeea „Cainilor Rosii”), in biroul unui fost magazin de branzeturi de pe Lipscani…
Fotbalul era varful de lance al tripletei sportive cu care CS Dinamo pornea la drum. Treptat insa s-a constituit un monopol valoric polisportiv, care a luat amploare si dupa cativa ani a inceput sa roadeasca. N-a fost nevoie nici macar de o jumatate de secol pentru ca Dinamo sa monopolizeze intreaga istorie a sportului romanesc. Clasamentul performantelor pozitioneaza Dinamo pe primul loc la trofee si medalii cucerite, intre toate cluburile din Romania si cu mandrie spunem ca reprezentam tot ce are sportul romanesc mai bun. Nu exista ramura sportiva in care performantele echipelor sau sportivilor dinamovisti sa nu fie cotate la cel mai inalt nivel. De la tripleta de inceput: fotbal, sah si tenis de masa, istoria CS Dinamo a implicat cea mai larga paleta de discipline sportive din Romania. Reprezentam astfel punctul de reper al sportului romanesc.
Dincolo de palmares si de istorie, efemeritatea prezentului prafuieste impozanta celor 60 de ani de performante cu neajunsuri, neimpliniri si deziluzii. Sarbatoarea de anul acesta pare a fi cinstita asa cum se cuvine doar de rugbysti. Desi jubileele au o cadenta perfecta (sic!), anul acesta aniversarea a reusit sa prinda CS Dinamo nepregatit. In contextul ultimilor ani, putem aprecia situatia clubului ca fiind una de criza. Circumstante agravante in aceasta afirmatie ar fi echipele de handbal, volei, polo si baschet care nu mai emit pretentii la trofee – practic singura exceptie de la regula o reprezinta rugbyul – si de asemenea o circusmtanta agravanta ar fi impotenta financiara in care clubul se afla. Evolutia CS Dinamo ne-a adus astazi intr-un punct relativ asemanator celui de acum 6 decenii. „Era CS-urilor” a trecut, iar ministerul nu mai este institutia capabila sa sustina CS Dinamo la nivelul cu care ne obisnuise.
Pentru ca toate-s vechi si noua toate, fotbalul este din nou un club de sine statator (cel putin in aparenta). Din postura de „sport rege”, a monopolizat pasiunile si inimile microbistilor, fiind practic singurul sport care naste ultrasi, singurul sport care poate misca, in Romania, zeci de mii de oameni.
Cu martiri, cu idoli si cu renegati, fotbalul a devenit o religie, iar in acest cadru, pentru noi, Dinamo este un cult – parte din fiinta noastra, mereu zbuciumata si capricioasa. Datorita lui, am ajuns astazi sa umplem Groapa lui Ouatu si sa ii sustinem pe cei care duc mai departe istoria alb-rosie. Datorita fotbalului, noi, urmasii celor 80.000 de „caini” care au sustinut pe Dinamo in semifinala cu Liverpool, ne-am adunat din nou sa umplem 23 Augustul si cu piepturile noastre am pictam in istoria fotbalului romanesc capodopera bicolora care statua impasibil si cu iz de eternitate, ceea ce unii au incercat sa localizeze geografic in ultimele 60 de primaveri: AICI E DINAMO.
Stadionul cu pricina nu mai este, dar oamenii au ramas… Si pentru ca intr-un fel sau altul oamenii fac istoria, nu terenul si tribunele au dat consistenta palmaresului dinamovist, ci sportivii si suporterii. Iata de ce destinul ne-a facut partasi la aceasta sarbatoare si iata de ce suntem indreptatiti ca fiecare dintre noi sa ne consideram reprezentanti ai clubului si artizani ai victoriilor care ne-au croit drum prin istorie timp de 60 de ani. Spre a cinsti ceea ce a fost, spre a revigora ceea ce avem si spre a incununa ceea ce va fi, sa o spunem convinsi ca destinul ne va purta spre noi zile incarcate de glorie:
sursa : www.dinamomania.net
" Ai ales sa fii altfel. Ai ales să lupţi pentru ceea ce crezi. Gândeşti. Îţi plac filme precum “Trainspotting”, “Fight Club” şi mai nou, “Football Factory”. Nu asculti manele. Nu iţi place să fii considerat genul de român care face mici combinatii, se dă cu toată lumea ca să obţina si el ceva, mici gainării. Nu vrei sa stai în cur în fata televizorului, mestecand seminte, cu sticla de diet-coca în fata pentru ca vrei să o multumesti pe scroafa din bucatarie care iti prepara acum niste sandwich-uri. Vrei să fii tu. Vrei sa te vada lumea asa cum eşti si să te respecte. Nu vrei să fii iubit, doar admirat. Într-un cuvânt, vrei sa te poti uita cu mandrie in oglinda zi de zi… Vrei reputaţia unui om valoros. Respect! Onoare! Mandrie!Hai sa iti zic un secret. Ca să fii aşa cum am spus mai sus, trebuie să faci ceva, un lucru. Un lucru pe care unii dintre cei ce citesc acest articol nu l-au facut niciodata. Altii l-au facut şi încă îl mai fac. Mulţi l-au facut si au renuntat sa il mai faca. Acest lucru se numeste: SACRIFICIU.
Stiu, suna bine, toti promit ca il vor face. Mulţi au impresia că ei chiar fac acest lucru. Sunt sute si mii care considera că a face sacrificii nu este mare lucru pentru ei.
A fi ultras presupune capacitatea de a face enorm de multe sacrificii pentru echipă şi pentru culorile pe care le susţii şi le iubesti până la moarte. A fi ultras este o responsabilitate pe care multi şi-o asuma, dar puţini o duc până la capăt.
Nu te nasti ultras, dar ai posibilitatea să te evaluezi inca din perioada copilariei. Stii ce iti place si ce nu. Ce te face sa te simti mandru si ce nu. Bazându-te astfel pe niste certitudini, incepi sa iti cladesti caracterul. Caracterul nu ar trebui sa difere foarte mult de la un ultras la altul. Putem avea conceptii diferite, pareri diferite şi, binenteles, se intampla sa tinem cu echipe diferite.
“Divizati de culori, uniti de valori”, asa suna un mesaj de solidaritate adus de cei de la Peluza Sud Steaua la protestul comun al ultrasilor impotriva autoritatilor nepăsatoare. Din fericire s-a întâmplat să fie un protest reuşit. Din pacate, însă, cuvintele nu înseamnă şi fapte. Cuvântul “valori” are înteles diferit pentru unii. E dreptul fiecăruia să aibă propria opinie si propria scara de evaluare a vorbelor si faptelor sale. În opinia mea, sunt prea putini cei care vin pe stadioane si au un caracter adevarat de ultras. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar moralitatea si respectul, decenta, mandria, onoarea, bunul simti şi bunul gust lipsesc la foarte multi. Nu le cer să se schimbe, nu am acest drept şi nu am nici dreptul să îi judec. Le cer doar atat, sa aiba decenta de a nu se mai autointitula Ultrasi.
Atunci cand te feresti sa mai faci sacrificii. Atunci cand ti se pare ca ai facut destule. Atunci cand vrei sa obtii ceva material din ceea ce faci tu pentru echipa si culorile iubite. Atunci cand vrei sa profiti, ai macar decenta de a te retrage. Nu te pune in lumina reflectoarelor si nu ii face pe cei din jur sa te aleaga ca model. Nu esti ultras pentru simpul fapt ca ai ales compromisul. Esti un simplu suporter. Acum ai voie sa mesteci linistit seminte. Sa bei diet-coca si sa o bati pe aia din bucatarie. Vino cand vrei tu la meciuri, ca noi nu ne suparam. Bate-te cu cine vrei tu pe la bloc. Alearga copiii prin tramvai sau metrou, daca iti face tie placere. Stai si vinde bilete la suprapret in fata stadionului. Injura-i pe toti. Scupa-i. Baga-te în seama cu conducatorii echipei. Fa-te soferul presedintelui clubului, gunoierul lui, masina lui de spalat, jucaria lu’ fi-su, preş de şters pe picioare. Fii ce vrei tu, pe noi nu ne interesează. Dar nu te da exemplu pe tine ca ultras. Eşti tot ce vrei tu pe lumea asta, dar ultras nu eşti. Nu merge cu autosugestie, pe bune, oricât ai incerca. O să îmbârligi câţiva copii retarzi să te creadă şi să iţi urmeze exempul. Oricum ar fi ajuns la fel ca tine. Ştiau şi ei asta înainte să te cunoască.
In final as vrea sa le multumes celor care o sa ma injure dupa ce vor citi acest articol si celor care ma vor cauta ca sa imi aplice corectia lor la cuvintele mele. In fond, cine sunt eu ca sa vorbesc despre ei. Imi pare rau pentru toti care va simtiti lezati de ce am scris mai sus. Imi pare rau ca din cand in cand, fara sa vreti, mai exista si o oglinda care inca nu s-a spart in fata voastra. Cu cat veti deveni mai multi, cu atat vor fi mai puternici cei diferiti de voi. Pana la urma trebuie sa existe o antiteza pentru ca lumea sa faca diferenta intre adevarat si fals, intre bine si rau. Daca o carpa pusa pe un gard sau un stegulet fluturat cu harnicie inseamna reputatie, ei bine, eu nu vrea sa va stric reputatia cu prezenta mea. "
Autor: Lecce
Sursa : www.romanianultras.net (c)
